prefaţă

Era începutul sec. XXI cînd pe acest tărîm al patimilor şi nădejdilor creştea micul univers în ochii mari, pustii al pruncului dorit. Timpul cînd totul începea să se mişte cu viteza C şi doar o clipire mai stopa din cînd în cînd  această învălmăşeală a noii ere. Şi acum văd acel miraculos peisaj al universului în ochii larg deschişi al micului eu, cînd la fiecare bătaie a inimii creştea gaura neagră a lumii ce mă înghiţea în ea ca aspiratoarele care fără nici un zgomot îţi fac casa lună la orice ceas al zilei.  Mii de stele strălucitoare se reflectau atunci în ochii întunecaţi şi umezi de frica necunoscutei şi neînţelesei frumuseţi. Nicicînd şi nicicum nu pot uita acea libertate a primei noastre întîlniri.

Timpul trecea dur şi doar din an în an se mai oprea pentru a mai trage o răsuflare, clipa în care se decidea viitorul necontenit. Mereu în acele momente de reculegere retrăiesc sentimentele primei noastre întîlniri. Întîlnirea cu infernul frumos al eternului pustiu, o emoţie care cu o dorinţă nemaipomenită o aștept şi cu o frică de moarte mă chinuiesc pentru a o evita de parcă ar fi micul BIG Bang de făurire a unui univers propriu pentru fiecare. Atunci mi-am simţit propria mea creare ca o bucăţică de turtă cu sare din care muşcam înfometat. Mă ţineam pe mine însumi în palma proprie înconjurat de o pustietate de umbre neliniştite ce mă chemau la ele cu glasul lor rece şi înfricoşător. Eram ca şi cum cedat acestui experiment  de cunoaştere a propriului eu. Simţurile secundare mi-au fost stopate, nu-mi mai aduc aminte nimic din acea seara, nici adierea vîntului ce se juca cu obrăjorii mei rumeni, nici acel gust de turtă pe care aşa mult o iubesc şi în prezent, nici fumul de la tigaia în care gătea mama, nu mai simţeam nimic...

            Existam şi priveam în văzduh ca printr-o fereastră la a cărui opus eram tot eu, însă simţeam în el ceva diferit. Celălalt eu, din miile de stele, mă privea şi ştia ceea ce m-a făcut să tremur de frică şi neputinţă în faţa lui. Rîdea în hohote cînd şi-a dat seama că eu ştiu, neacceptîndu-l de frica că eram acelaşi eu. Un început predefinit pentru fiecare părticică din ceea ce sunt şi a căror monştri le voi permite să iasă la iveală. La lumina lumii a cărei frică de întuneric nu i-a permis niciodată să privească prin fereastra aşa-numitului destin. Această frică i-a făcut pe unii şi mai pierduţi decît cea mai adîncă gaură a beznei, a beznei propriilor mistuiri şi frămîntări, închişi în propriile cranii murdare de gîndurile mizere şi egoiste. De aş putea vedea gîndurile m-aş scufunda demult într-o jîjă de obscenitate, răutate, invidie, minciuni şi zîmbete ce muşcă din sufletele noastre ca piraniile ce nimicesc tot ce-i viu, distrugîndu-şi propriul său rod.

Aşa şi nouă, oamenilor, ne curge pe ochi, urechi, gură, nas prostiile propriei noastre conştiinţe, mustrări şi îndeletniciri. Demult aerul este îmbibat cu această desăvîrşită armonie a idioţilor a căror credinţă nu este altceva decît o satisfacţie a propriilor dorinţe.

            Aici şi acum, prin această scriere, înveşnicesc propriii monştri, împăcîndu-mi cugetul, pentru a nu fi eliberaţi celui ce nu a pus stăpînire monştrilor făuririi proprii.