Nature morte

            E mijloc de toamnă. Mereu am iubit această perioadă de timp, nici prea caldă nici prea rece, pînă vin ploile îndelungate și norii ce acoperă cu o tristețe micul meu orășel. Și acum întorcîndu-mă acasă, privesc îngîndurat și trist prin geamul mașinii, a cărui șofer cu un zîmbet mic m-a luat ocazional spre casă. E un bătrînel mic, cu părul încărunțit, foarte slab, cred că era bolnav de ceva, fiindcă am observat imediat semnul de invalid pe parbrizul mașinii. Este îmbrăcat decent și de la un moment la altul își schimbă foarte repede starea sa, de la vesel la îngîndurat. Nu necesit calități ale unui filozof extraordinar pentru a observa cauza, și cauza este al 2 pasager din față, care îl ignora cu privirea și nu scoate nici un cuvînt tot timpul cît mergem. Posibil era fiul lui... însă privirile noastre se întîlnesc la un moment dat, ne citim pe ochi și înțelegem că ne cunoaștem, după care urmează un zîmbet mic și o ridicare de sprînceană în semn de recunoaștere și mulțumire. Ne-am întîlnit cred cu un an în urmă, în același loc, într-o toamnă mai rece,mi-a povestit  multe istorii și perepeții amuzante din viața lui, atunci eram ambii 2 călători spre toamna din micul nostru orășel, spre casă...

        ...îmi arunc geanta în hol, haina pe scaun și mă arunc pe pat cu fața în sus, înspirînd adînc “ce bine e acasă”, de parcă și aerul e mai dulce. Tata încă nu e venit acasă, iar mama umblă de ici colo ca o furnică pentru a mă hrăni cu ceva gustos și nu în ultimul rînd a mă strînge în brațele ei de dor și pupici care în același timp mă irită, mă gîdilă, mă fac să zîmbesc și la un moment dat mă prefac copilașul ei mic. Mi s-a făcut în ultimul timp foarte dor de tata, cred că acum încep a înțelege, cred că și el observă în ochii mei aceeași comprehensiune. După o mîncare nemaipomenită și un mulțumesc mă duc la balconul din fața casei și privesc la nucul sub care se află foișorul nostru pustiu, nu e nimeni în el. Nici nu e de mirare, toamna mereu a despărțit oamenii. Astfel îmi iau haina și decid să fac o plimbare în parcul din vîrful orașului. Mă îmbrac cît de cît călduț, cum zice mama, și ies în stradă , o iau cu pas lent spre podul, care deja nu poate fi numit pod, așa o trecere cu plite strîmbe, balustadele rupte. Oricum mă opresc la mijlocul podului să admir priveleștea nemaipomenită, e ca o fereastră în copilăria mea, de aici se văd majoritatea locurilor și ascunzișurilor prin care mă jucam cînd eram mic. Însă alți trecători repede îmi distrug clipa de amintire și o iau înainte spre poșta veche și crăpată. Aici merg printre casele din cartierul apropiat spre parcul aurit iluminat încă de soare. Trecem pe lîngă roata mare de fier, ruginită, care scîrție la o bătaie de vînt mai puternică. Coborîm pe scarile marginite din ambele părți de copacii multicolori, sute de nuanțe de galben și roșu, printre care se mai vede un copac verde. O parte bună a scărilor este curățată și dată cu var, bravo tinerilor din cadrul companiei “Împreună pentru un... orășel curat”. Încă coborîm săltăreți și veseli printre frunzele ce se leagănă. Soarele își ia rămas bun pentru azi și ca urmare ne bucură ochii, cu o încadrare perfectă de cer roșiatic în peisajul nostru mistic de toamnă. Cad frunze, cad și pleacă ele pentru un timp, pentru o iarnă, pentru o primăvară, pentru o vară, pentru a reveni din nou și din nou. E o moarte frumoasă… O plutire spre o veșnicie, aranjată  într-o nuanță de galben-covor, este un drum care nu ajunge nicăieri, este o stație de așteptare…

        …de ce nu se reîntorc oamenii?! Poate că ei nu plutesc frumos în dansul lor numit viață, sau pentru că ei nu se așează zîmbăreți pe pămînt în nuanța de amurg a soarelui de toamnă. Ei pleacă oricînd, noaptea, ziua, sărbătoare, lucru, toamnă, vară, iarnă, primăvară… și nu se mai întorc nicicînd, nicicum, niciunde. Ei pleacă și lasă  în urmă  alte frunze și drumuri, care vor cădea la timpul și locul lor. Urîtă priveliște… tu mă strîngi de mînă și eu mă simt viu. Vîntul așează lin în pletele tale aurii, micile frunze de plop. Porți niște pantofiori de culoare bej deschis cu talpă joasă, știu că îți place să te ridici frumos pe degete, iar eu te țin de talie pentru a ne ajunge buzele reciproc. Porți ciorapi albi pînă la genunchi, după care începe fusta roșie cu ornament ca la fustele bărbătești scoțiene. Porți o cămață transparentă fină, prin care se observă sutienul alb cu dantela roșie. Deasupra porți o jachetă de culoarea cafelei, iar zîmbetul tău înfrumusețează acest chip pur. Îți scuturi atent părul de frunze, deasupra mea, în ultimele raze de soare. Îmi arăți fericită limba ta mica și ascuțită și o iei la fugă printre sutele de frunze care cad parcă la comanda ta. Este unica moarte ce te poate face mulțumită, moarte de frunze. Te arunci în ploaia de frunze galbene, roșii, verzi, frunze, frunze, frunze. Apoi te izbești atent de mine cu un dor de-o veșnicie, îți pui capul pe pieptul meu și simți bătăile inimii mele împăcate. Apune soarele, apune încă o zi, apune încă o toamnă… se naște încă un dor, încă o despărțiere, încă o amintire, dar tu stai lipită de mine cu mici tremurici de la vîntul ce începe a se răci, stai în brațele mele și aștepți veșnicia de a fi împreună.