prefaţă

Era începutul sec. XXI cînd pe acest tărîm al patimilor şi nădejdilor creştea micul univers în ochii mari, pustii al pruncului dorit. Timpul cînd totul începea să se mişte cu viteza C şi doar o clipire mai stopa din cînd în cînd  această învălmăşeală a noii ere. Şi acum văd acel miraculos peisaj al universului în ochii larg deschişi al micului eu, cînd la fiecare bătaie a inimii creştea gaura neagră a lumii ce mă înghiţea în ea ca aspiratoarele care fără nici un zgomot îţi fac casa lună la orice ceas al zilei.  Mii de stele strălucitoare se reflectau atunci în ochii întunecaţi şi umezi de frica necunoscutei şi neînţelesei frumuseţi. Nicicînd şi nicicum nu pot uita acea libertate a primei noastre întîlniri.

Timpul trecea dur şi doar din an în an se mai oprea pentru a mai trage o răsuflare, clipa în care se decidea viitorul necontenit. Mereu în acele momente de reculegere retrăiesc sentimentele primei noastre întîlniri. Întîlnirea cu infernul frumos al eternului pustiu, o emoţie care cu o dorinţă nemaipomenită o aștept şi cu o frică de moarte mă chinuiesc pentru a o evita de parcă ar fi micul BIG Bang de făurire a unui univers propriu pentru fiecare. Atunci mi-am simţit propria mea creare ca o bucăţică de turtă cu sare din care muşcam înfometat. Mă ţineam pe mine însumi în palma proprie înconjurat de o pustietate de umbre neliniştite ce mă chemau la ele cu glasul lor rece şi înfricoşător. Eram ca şi cum cedat acestui experiment  de cunoaştere a propriului eu. Simţurile secundare mi-au fost stopate, nu-mi mai aduc aminte nimic din acea seara, nici adierea vîntului ce se juca cu obrăjorii mei rumeni, nici acel gust de turtă pe care aşa mult o iubesc şi în prezent, nici fumul de la tigaia în care gătea mama, nu mai simţeam nimic...

            Existam şi priveam în văzduh ca printr-o fereastră la a cărui opus eram tot eu, însă simţeam în el ceva diferit. Celălalt eu, din miile de stele, mă privea şi ştia ceea ce m-a făcut să tremur de frică şi neputinţă în faţa lui. Rîdea în hohote cînd şi-a dat seama că eu ştiu, neacceptîndu-l de frica că eram acelaşi eu. Un început predefinit pentru fiecare părticică din ceea ce sunt şi a căror monştri le voi permite să iasă la iveală. La lumina lumii a cărei frică de întuneric nu i-a permis niciodată să privească prin fereastra aşa-numitului destin. Această frică i-a făcut pe unii şi mai pierduţi decît cea mai adîncă gaură a beznei, a beznei propriilor mistuiri şi frămîntări, închişi în propriile cranii murdare de gîndurile mizere şi egoiste. De aş putea vedea gîndurile m-aş scufunda demult într-o jîjă de obscenitate, răutate, invidie, minciuni şi zîmbete ce muşcă din sufletele noastre ca piraniile ce nimicesc tot ce-i viu, distrugîndu-şi propriul său rod.

Aşa şi nouă, oamenilor, ne curge pe ochi, urechi, gură, nas prostiile propriei noastre conştiinţe, mustrări şi îndeletniciri. Demult aerul este îmbibat cu această desăvîrşită armonie a idioţilor a căror credinţă nu este altceva decît o satisfacţie a propriilor dorinţe.

            Aici şi acum, prin această scriere, înveşnicesc propriii monştri, împăcîndu-mi cugetul, pentru a nu fi eliberaţi celui ce nu a pus stăpînire monştrilor făuririi proprii.

Nature morte

            E mijloc de toamnă. Mereu am iubit această perioadă de timp, nici prea caldă nici prea rece, pînă vin ploile îndelungate și norii ce acoperă cu o tristețe micul meu orășel. Și acum întorcîndu-mă acasă, privesc îngîndurat și trist prin geamul mașinii, a cărui șofer cu un zîmbet mic m-a luat ocazional spre casă. E un bătrînel mic, cu părul încărunțit, foarte slab, cred că era bolnav de ceva, fiindcă am observat imediat semnul de invalid pe parbrizul mașinii. Este îmbrăcat decent și de la un moment la altul își schimbă foarte repede starea sa, de la vesel la îngîndurat. Nu necesit calități ale unui filozof extraordinar pentru a observa cauza, și cauza este al 2 pasager din față, care îl ignora cu privirea și nu scoate nici un cuvînt tot timpul cît mergem. Posibil era fiul lui... însă privirile noastre se întîlnesc la un moment dat, ne citim pe ochi și înțelegem că ne cunoaștem, după care urmează un zîmbet mic și o ridicare de sprînceană în semn de recunoaștere și mulțumire. Ne-am întîlnit cred cu un an în urmă, în același loc, într-o toamnă mai rece,mi-a povestit  multe istorii și perepeții amuzante din viața lui, atunci eram ambii 2 călători spre toamna din micul nostru orășel, spre casă...

        ...îmi arunc geanta în hol, haina pe scaun și mă arunc pe pat cu fața în sus, înspirînd adînc “ce bine e acasă”, de parcă și aerul e mai dulce. Tata încă nu e venit acasă, iar mama umblă de ici colo ca o furnică pentru a mă hrăni cu ceva gustos și nu în ultimul rînd a mă strînge în brațele ei de dor și pupici care în același timp mă irită, mă gîdilă, mă fac să zîmbesc și la un moment dat mă prefac copilașul ei mic. Mi s-a făcut în ultimul timp foarte dor de tata, cred că acum încep a înțelege, cred că și el observă în ochii mei aceeași comprehensiune. După o mîncare nemaipomenită și un mulțumesc mă duc la balconul din fața casei și privesc la nucul sub care se află foișorul nostru pustiu, nu e nimeni în el. Nici nu e de mirare, toamna mereu a despărțit oamenii. Astfel îmi iau haina și decid să fac o plimbare în parcul din vîrful orașului. Mă îmbrac cît de cît călduț, cum zice mama, și ies în stradă , o iau cu pas lent spre podul, care deja nu poate fi numit pod, așa o trecere cu plite strîmbe, balustadele rupte. Oricum mă opresc la mijlocul podului să admir priveleștea nemaipomenită, e ca o fereastră în copilăria mea, de aici se văd majoritatea locurilor și ascunzișurilor prin care mă jucam cînd eram mic. Însă alți trecători repede îmi distrug clipa de amintire și o iau înainte spre poșta veche și crăpată. Aici merg printre casele din cartierul apropiat spre parcul aurit iluminat încă de soare. Trecem pe lîngă roata mare de fier, ruginită, care scîrție la o bătaie de vînt mai puternică. Coborîm pe scarile marginite din ambele părți de copacii multicolori, sute de nuanțe de galben și roșu, printre care se mai vede un copac verde. O parte bună a scărilor este curățată și dată cu var, bravo tinerilor din cadrul companiei “Împreună pentru un... orășel curat”. Încă coborîm săltăreți și veseli printre frunzele ce se leagănă. Soarele își ia rămas bun pentru azi și ca urmare ne bucură ochii, cu o încadrare perfectă de cer roșiatic în peisajul nostru mistic de toamnă. Cad frunze, cad și pleacă ele pentru un timp, pentru o iarnă, pentru o primăvară, pentru o vară, pentru a reveni din nou și din nou. E o moarte frumoasă… O plutire spre o veșnicie, aranjată  într-o nuanță de galben-covor, este un drum care nu ajunge nicăieri, este o stație de așteptare…

        …de ce nu se reîntorc oamenii?! Poate că ei nu plutesc frumos în dansul lor numit viață, sau pentru că ei nu se așează zîmbăreți pe pămînt în nuanța de amurg a soarelui de toamnă. Ei pleacă oricînd, noaptea, ziua, sărbătoare, lucru, toamnă, vară, iarnă, primăvară… și nu se mai întorc nicicînd, nicicum, niciunde. Ei pleacă și lasă  în urmă  alte frunze și drumuri, care vor cădea la timpul și locul lor. Urîtă priveliște… tu mă strîngi de mînă și eu mă simt viu. Vîntul așează lin în pletele tale aurii, micile frunze de plop. Porți niște pantofiori de culoare bej deschis cu talpă joasă, știu că îți place să te ridici frumos pe degete, iar eu te țin de talie pentru a ne ajunge buzele reciproc. Porți ciorapi albi pînă la genunchi, după care începe fusta roșie cu ornament ca la fustele bărbătești scoțiene. Porți o cămață transparentă fină, prin care se observă sutienul alb cu dantela roșie. Deasupra porți o jachetă de culoarea cafelei, iar zîmbetul tău înfrumusețează acest chip pur. Îți scuturi atent părul de frunze, deasupra mea, în ultimele raze de soare. Îmi arăți fericită limba ta mica și ascuțită și o iei la fugă printre sutele de frunze care cad parcă la comanda ta. Este unica moarte ce te poate face mulțumită, moarte de frunze. Te arunci în ploaia de frunze galbene, roșii, verzi, frunze, frunze, frunze. Apoi te izbești atent de mine cu un dor de-o veșnicie, îți pui capul pe pieptul meu și simți bătăile inimii mele împăcate. Apune soarele, apune încă o zi, apune încă o toamnă… se naște încă un dor, încă o despărțiere, încă o amintire, dar tu stai lipită de mine cu mici tremurici de la vîntul ce începe a se răci, stai în brațele mele și aștepți veșnicia de a fi împreună.

Peștișorul negru

... deja e două, sau trei, sau ... cîtă dorință de viață, cît efort depune pentru a-și dobîndi hrana. Aprind lumina acvariului și începe viața. Mic, negru, fără o aripă“ aici ar trebui să simțim jale, sărăcuțul, cum el se străduie, cred că i-ar curge lacrimi daca nu ar fi pește ”, însă eu zic – nu ... frig și tu, stai nemișcată în fotoliu privind strict intr-un punct. 
    Mi-i frică. La ce oare te gîndești tu în acest moment? Pentru o clipă mă scol și te învelesc cu plapuma mea, doar atingeri reci ... mic, negru se zbate pentru a se hrăni cu micile fărimituri ce le aruncasem eu odinioară. De ce să-l numesc slab, la fund, pe pietricelele acoperite de nisip și fărimituri nu el stătea nemișcat, fără bătăi a inimii sale bicamerale. El plutea sus ... tu stai neclintită în spatele meu. Încerc să-ți vorbesc, dar produc doar zgomot nefolositor și dureros. Nu te mai pot privi în ochi zîmbind, cred că asta ma distruge cel mai tare.               Vreau să plec, dar vreau și să rămîn cu tine, să-ți simt suflarea pe buze și pe pieptu-mi bătăile inimii noastre. Însetat de ochii tăi să-i privesc necontenit, să mă joc în părul ce-ți acoperă umerii goi, palmă-n palmă, talia ta, nu te-aș lăsa niciodată din brațele mele ... îl privesc în ochi, dar el nu are timp de mine. Mereu a fost așa, în stradă, la cafenea, în biblioteci, mii de ochi te privesc și nu au timp de nimeni. Aș vrea să-l ajut, mic, negru, fără o aripă, durerea sa, dar dacă încerc să-l ajut pot să-l strivesc ... aș vrea s-o fac fericită, s-o iubesc, dar de încerc s-o am sub aripa mea pot s-o strivesc cu peretele dragostei dintre noi ... Ridic ochii, sticla deja e goală și ea nu mai este. Mă ridic, plapuma cade de pe umerii mei, e frig, sting lumina în acvariu, astfel opresc pentru un timp viața de aici, rămîn singur. Nu sunt pește...  

Seara pe stradă

    Hm... toți se grăbesc... toți se îmbulzesc..,- recunosc printre ei mă aflu și eu, de ce nu?!
Merg și eu pe strada cu direcția “înainte”, ca toți ceilalți și toți sunt la fel, nimic nu-i deosebește unul de altul, toți sunt unici, toți sunt aleșii lui. Miros de ură, invidie, dragoste, regrete, succese se îmbibă în strada unde toți se grabesc, se îmbulzesc pe strada cu direcția “înainte”.
   De sub cerul întunecat de norii sumbri, lămpile iluminau ochii ce nu aveau plăcerea să te vadă.
-Iubesc viața , doar așa e de frumoasă, și zîmbetul se picta pe fața mea, astfel am început să simt privirile din jur care mă ocolesc. Aș dori ca cineva să fie lîngă mine acum, dar pe strada cu direcția “înainte” poți merge doar singur. Și deodată începuse să mă încălzească picăturile mici, care în cîteva clipe golise strada, de aceea cred că mă bucuram și mai mult. Se curățea acel miros de ură, invidie, dragoste, regret, succese și iată atunci era clipa cind puteam să mă opresc. Să inspir adevpărata libertate.
    Seara pe stradă, eu și singurătatea, unicul meu prieten în călătoria pe strada cu direcția “înainte”.

Aş vrea să mor pe-o zi

Aş vrea să mor pe-o zi

Am zis tăcut în mine,

Să simt ce-nseamnă singur

Şi nimeni nu mai vine.

Aş vrea să plec pe ploaie

De lacrimi ale lor

Ai căror mica lipsă

Să nască un pur dor

Aş vrea cuprins de frate

Pămîntul rece, puhav

Să-mi învelească chipul

Tăcut, mîhnit şi suav

Aş vrea ca din ţărînă

Să crească-n verde zale

Copacul vieţii mele,

Iar eu dormind la poale

Aş vrea să mor pe-o zi

Să simt ce nu se simte

Dar ochii tăi căprui...

Să-i ţin adănc în minte

Lacrimile sufletului meu

Plouă. Nu ştiam că gîndurile mele au lacrimi. Gîndul pluteşte printre stropii muţi, nu cumva să-l deranjeze din calea sa. De mic ascultam cîntecul ei, operă care mă determina de multe ori să meditez. Cît suflet puneam în gîndurile mele naive cînd sute de ori şedeam la balconul din faţa casei  cu picioarele ude, dar cum să nu asculţi aşa frumuseţe de sunete? O orchestră cu fulgere, tunete şi mii de îmbinări de picături lovindu-se de streşina casei. Mă simţeam o picătură nicicînd singură în călătoria sa numită viaţă. Inspiram în piept acel aer curat, de parcă inspiram mii de suflete mici izbite la pămînt.

Pîrîiaşul din faţa casei creştea şi odată cu el se scurgeau toate visele mele. De mic îmi căutam un prieten care să mă înţeleagă şi nimic nu mi-a fost mai aproape decăt ploaia. Ea îmi spăla toate lacrimile sufletului meu, îmi era ca o doină ce venea odată cu prognoza meteo şi mereu la timp. Timpul însă devenea nesemnificativ cînd simţeam împlinirea gîndurilor mele.  Învăţam a visa realităţi dure, cream un univers propriu şi nu înţelegeam de ce ”posibil nu îmi ajungea singurătate”.

Clipe îndelungate de fericire sfîrşeau deseori cu un gînd distrugător ce îmi apăsa inima ca o piatră. Ea parcă mereu dorea să-i ia locul, uneori inima mea ceda, şi atunci apăreau vise.

Mii de picături lovesc frunzele de vie de lîngă fereastra copilăriei mele, nu pot uita ceea ce nu se uită. N-o să spun minciuni dacă o sa spun că visam permanent. Gîndurile îmi ocupară toate colţişoarele micului meu creier. Inutil, mă gîndeam eu, visam cu ochii deschişi. Imaginile îmi întunecau ochii , iar sunetele neastîmpărate ale ploii îmi alinau conştiinţa cum mama mă alina cînd eram mic.

Neputinţa mea de a înţelege neînţelesul mă făcea mai cointeresat de realităţile vieţii. De aceea îmi petreceam timpul vorbind cu cel mai înţelegător om din viaţa mea, singur cu mine. Nu existau cotraziceri , nu exista refuz, o împlinire sufletească mă învăluia.

Aşa credeam eu de la început pînă la acel moment definitoriu. Am început să mă contrazic singur pe mine. Realitatea totuşi înăbuşea visele mele, ar fi trebuit însă să fiu fericit „făceam ce doream”.

Un neatins pentru mulţi eu îl acceptam cu uşurinţă şi totuşi eram trist. Am vrut să mă revolt, dar cui?!  Visele deveneau realitate, realitatea devenea vis şi eu îmi omoram gîndurile cu cea mai mare plăcere.

La un moment dat am început să jelesc că visez, cît timp pierdut. Liniştea îmi era cea mai bună hrană, iar noaptea cel mai bun prilej de a medita.

Nu aş spune că iubesc să fiu singur, însă doar singur poţi  alege o cale de a te împăca cu propriul eu. „A alege” am spus aceste cuvinte deoarece le urăsc cel mai mult în această viaţă şi în acelaşi timp nu aş exista fără ele. Regretul drumurilor necălcate de mine nu-mi oferă posibilitate sa fiu satisfăcut. Începe să crească în mine un alt eu, fiecare bucăţică din mine depăşeşte ceea ce nu poate depăşi cealaltă şi aşa la infinit.  Chiar de sunt unic nu sunt singurul care decid. Trupul fiindu-mi doar haina ce păstrează sentimente şi gînduri care conveţuiesc aparte una de alta. Astfel îmi este propria mea lume, mereu într-o căutare, într-un drum spre eternitate.

Mii de stropi cad la geamul copilăriei mele, cîndva totul era neînsemnat şi neînţeles,  acum neînţelesul a devenit semnificaţia vieţii.

Plouă. Nu ştiam că gîndurile mele au lacrimi.

Aleasa mea dintre femei

Stele-ngheţate-ţi luminează chipul.

Plăpînd, cuprins de vintul rece,

Infăşurat numai de vise

Ca un fior prin gînd imi trece.

Ţi-aş da gîndirea toată, poate,

Pe-o clipă-n braţe să îmi stai,

Să simt ce-nseamnă alinarea

Şi doar un mic sărut să-mi dai.

Şi n-o să uit nicicînd privirea,

Şi n-o să plîng de ochii tăi,

O să visezi mereu iubirea

Aleasa mea dintre femei.

Monolog

Cînd luna şi-ambrăcat ochelarii de soare, eu a stat
închis în propriul craniu. Vîntului îi era milă şi nu-i flutura părul ce-i astupa faţa îngîndurată.
-Frunze, zise eu, ce multe frunze, În acelaşi timp multe şi în acelşi timp singure.
-E... timp! Strigă eu şi se sfiise de prezenţa nimănui în jur. Nici eu nu putea fi singuratic, gîndul îl îmbătă şi-l atrăgea de partea sa.
La o margine de răsuflare, existenţa îi rodea coatele naive, nelăsîndu-i şanse sa se rezeme pentru a se odihni. Cerul tăcu ca mormintele din cimintir. Eu, îşi răsuflică mîna însingerată cu care îşi omorîse o şansă. Nici nu clipi, pentru ca nu cumva să scape ceva cu privirea sa rece.
-Încă una, zise eu, -sunt un ucigaş şi zîmbi.
Frunzele cădeau multe şi singure peste capul lui aplecat la pămînt. Vîntul din nou începuse a bate, iar părul flutura ca un zmeu. Coatele roase pînă la os părea că nici nu-l deranjau. Eu, credea ca durerea este ceva inutil şi nefolositor, parcă îi ştia adevărul.
-Sunt un mormînt, zise eu, demult totul din-năuntru era putrezit şi mort. Şi eu începu a înflori ca un fluture, parcă cerul aruncase în el o stea fiindui mană. Eu , nu vazuse aşa frumuseţe, de parcă privea eternul cu proprii ochi. Aripile lui erau petalele celei mai frumoase flori, floare din aur, floare din poveste. Vîntul alina apariţia lui, cum soarele dă viaţă oricărei fiinţe cit de mici.
-Ce minune, zise eu, fluturele, in bătaia alintată de vînt parcă zîmbiră cu tot ce avea el mai sfînt, şi căzură mort.
Frunze, frunze multe şi singuratice astupa clipa fericirii, precum astupa trupul firav acelui etern de o clipă. Lacrimile atunci umezi frunzele adormite din jur, lacrimile celui ce nu simte durere. Eu, ştia o taină, o taină a exitenţei lui. Picăturile de sînge lunecau de pe coatele roase.
-Lacrimi şi sînge, zise eu, dar nu avea pic de durere, nu avea dor, nu avea nimic. Poate nimicnicia nu-i dăduse nimic de ales, eu era un nimic şi gata?! Dor din dor, nimic din nimic, eu din eu.
Vîntul începuse din nou a bate, eu ridică ochii.
-Frunze, zise eu, frunze multe şi singuratice...

În umbră

Ascuns de mine însu-mi

Te caut în neştire

Sunt umbra vieţii tale

Nu pot să te ating

Şi doar privirea dulce

Prin bucle negre-triste

Îmi încălzeşte gîndul

De parc-aş fi în vis

Ah! Tăcuţii ochi de jad

Ce-aş vrea să-i mai privesc

Sunt doar o umbră-sumbră

Ce pot să-mi mai doresc

Regret

Nimicnicia îmi mănîncă trupul

Pentru-a-mi deschide sufeltu-n eden

Ca gîndul distrugîndu-mi timpul

Eu nu mai am nimic de-ales

Îngenuncheat in faţa ta

Ca un blestem ce îl aştepţi

Apleacă lin privirea ta

Şi ochii tăi muţiş vorbesc

În ei văd tot

Şi in acelaş timp nimica

Doriţi sunt ei de-un vis

Dar nu de mine

Doar vis…

Fără milă, în tăcere

Stau şi-nspir singurătate

Simt cum tremur-o amintire

-Vreau sa uit acum de toate

Ca un zîmbet de lumină

 Al tău chip mi se iveşte

Alinăndu-mă pe braţu-i

Doar minciuni îmi povesteşte

Şi-n culoare nopţii, stele

Tu, ţi-aşezi cu mîna, părul

Buze dulci urmeză, clipe

Ne priveşte singur, cerul

Şi dorit de-a ta iubire

Te curpind în braţu-mi rece

Şi te-nspir doar cu privirea

În văzduhul dimineţii

Ea plecă, căzură lacrimi

-Vreau sa uit acum de toate

Ea un înger al iubirii

                                                                       Eu, Demon în eternitate

Ploaia

...Şi plînge cerul, singur,

Cu îngeri fără aripi

Îmi văd pe buze zîmbet

Izbindu-se de stînci

Cît de frumoasă-i zarea

Cu curcubeul-roşu

Eu stau şi-adulmec liniştea

De răcnet şi de plîns

Şi nu văd suflete, ce-ar trebui

La cer să se ridice

E întuneric beznă

Cînd plouă pe pămînt...

Lumînarea

Viaţa mea e ca o lumînare,

Aprinsă-şi pierde din a sa tărie

Şi doar în clipa rece, pe morminte

Se scurg fierbinte, lacrimi

Copacul ce va sta la capu-mi

Trimite-va o frunză s-mă-nvelească

Să-mi scriu pe ea durerea toată

Un semn divin al existenţei

Privesc la ea cum arde bezna

În juru-i turbă liniştea profundă

Cuminţii ochise-nchid...

Viaţa mea e ca o lumînare