prefaţă

Niciun comentariu:



Era începutul sec. XXI cînd pe acest tărîm al patimilor şi nădejdilor creştea micul univers în ochii mari, pustii al pruncului dorit. Timpul cînd totul începea să se mişte cu viteza C şi doar o clipire mai stopa din cînd în cînd  această învălmăşeală a noii ere. Şi acum văd acel miraculos peisaj al universului în ochii larg deschişi al micului eu, cînd la fiecare bătaie a inimii creştea gaura neagră a lumii ce mă înghiţea în ea ca aspiratoarele care fără nici un zgomot îţi fac casa lună la orice ceas al zilei.  Mii de stele strălucitoare se reflectau atunci în ochii întunecaţi şi umezi de frica necunoscutei şi neînţelesei frumuseţi. Nicicînd şi nicicum nu pot uita acea libertate a primei noastre întîlniri.
Timpul trecea dur şi doar din an în an se mai oprea pentru a mai trage o răsuflare, clipa în care se decidea viitorul necontenit. Mereu în acele momente de reculegere retrăiesc sentimentele primei noastre întîlniri. Întîlnirea cu infernul frumos al eternului pustiu, o emoţie care cu o dorinţă nemaipomenită o aștept şi cu o frică de moarte mă chinuiesc pentru a o evita de parcă ar fi micul BIG Bang de făurire a unui univers propriu pentru fiecare. Atunci mi-am simţit propria mea creare ca o bucăţică de turtă cu sare din care muşcam înfometat. Mă ţineam pe mine însumi în palma proprie înconjurat de o pustietate de umbre neliniştite ce mă chemau la ele cu glasul lor rece şi înfricoşător. Eram ca şi cum cedat acestui experiment  de cunoaştere a propriului eu. Simţurile secundare mi-au fost stopate, nu-mi mai aduc aminte nimic din acea seara, nici adierea vîntului ce se juca cu obrăjorii mei rumeni, nici acel gust de turtă pe care aşa mult o iubesc şi în prezent, nici fumul de la tigaia în care gătea mama, nu mai simţeam nimic...
            Existam şi priveam în văzduh ca printr-o fereastră la a cărui opus eram tot eu, însă simţeam în el ceva diferit. Celălalt eu, din miile de stele, mă privea şi ştia ceea ce m-a făcut să tremur de frică şi neputinţă în faţa lui. Rîdea în hohote cînd şi-a dat seama că eu ştiu, neacceptîndu-l de frica că eram acelaşi eu. Un început predefinit pentru fiecare părticică din ceea ce sunt şi a căror monştri le voi permite să iasă la iveală. La lumina lumii a cărei frică de întuneric nu i-a permis niciodată să privească prin fereastra aşa-numitului destin. Această frică i-a făcut pe unii şi mai pierduţi decît cea mai adîncă gaură a beznei, a beznei propriilor mistuiri şi frămîntări, închişi în propriile cranii murdare de gîndurile mizere şi egoiste. De aş putea vedea gîndurile m-aş scufunda demult într-o jîjă de obscenitate, răutate, invidie, minciuni şi zîmbete ce muşcă din sufletele noastre ca piraniile ce nimicesc tot ce-i viu, distrugîndu-şi propriul său rod.
Aşa şi nouă, oamenilor, ne curge pe ochi, urechi, gură, nas prostiile propriei noastre conştiinţe, mustrări şi îndeletniciri. Demult aerul este îmbibat cu această desăvîrşită armonie a idioţilor a căror credinţă nu este altceva decît o satisfacţie a propriilor dorinţe.

            Aici şi acum, prin această scriere, înveşnicesc propriii monştri, împăcîndu-mi cugetul, pentru a nu fi eliberaţi celui ce nu a pus stăpînire monştrilor făuririi proprii.





Nature morte

Niciun comentariu:


            E mijloc de toamnă. Mereu am iubit această perioadă de timp, nici prea caldă nici prea rece, pînă vin ploile îndelungate și norii ce acoperă cu o tristețe micul meu orășel. Și acum întorcîndu-mă acasă, privesc îngîndurat și trist prin geamul mașinii, a cărui șofer cu un zîmbet mic m-a luat ocazional spre casă. E un bătrînel mic, cu părul încărunțit, foarte slab, cred că era bolnav de ceva, fiindcă am observat imediat semnul de invalid pe parbrizul mașinii. Este îmbrăcat decent și de la un moment la altul își schimbă foarte repede starea sa, de la vesel la îngîndurat. Nu necesit calități ale unui filozof extraordinar pentru a observa cauza, și cauza este al 2 pasager din față, care îl ignora cu privirea și nu scoate nici un cuvînt tot timpul cît mergem. Posibil era fiul lui... însă privirile noastre se întîlnesc la un moment dat, ne citim pe ochi și înțelegem că ne cunoaștem, după care urmează un zîmbet mic și o ridicare de sprînceană în semn de recunoaștere și mulțumire. Ne-am întîlnit cred cu un an în urmă, în același loc, într-o toamnă mai rece,mi-a povestit  multe istorii și perepeții amuzante din viața lui, atunci eram ambii 2 călători spre toamna din micul nostru orășel, spre casă...
        ...îmi arunc geanta în hol, haina pe scaun și mă arunc pe pat cu fața în sus, înspirînd adînc “ce bine e acasă”, de parcă și aerul e mai dulce. Tata încă nu e venit acasă, iar mama umblă de ici colo ca o furnică pentru a mă hrăni cu ceva gustos și nu în ultimul rînd a mă strînge în brațele ei de dor și pupici care în același timp mă irită, mă gîdilă, mă fac să zîmbesc și la un moment dat mă prefac copilașul ei mic. Mi s-a făcut în ultimul timp foarte dor de tata, cred că acum încep a înțelege, cred că și el observă în ochii mei aceeași comprehensiune. După o mîncare nemaipomenită și un mulțumesc mă duc la balconul din fața casei și privesc la nucul sub care se află foișorul nostru pustiu, nu e nimeni în el. Nici nu e de mirare, toamna mereu a despărțit oamenii. Astfel îmi iau haina și decid să fac o plimbare în parcul din vîrful orașului. Mă îmbrac cît de cît călduț, cum zice mama, și ies în stradă , o iau cu pas lent spre podul, care deja nu poate fi numit pod, așa o trecere cu plite strîmbe, balustadele rupte. Oricum mă opresc la mijlocul podului să admir priveleștea nemaipomenită, e ca o fereastră în copilăria mea, de aici se văd majoritatea locurilor și ascunzișurilor prin care mă jucam cînd eram mic. Însă alți trecători repede îmi distrug clipa de amintire și o iau înainte spre poșta veche și crăpată. Aici merg printre casele din cartierul apropiat spre parcul aurit iluminat încă de soare. Trecem pe lîngă roata mare de fier, ruginită, care scîrție la o bătaie de vînt mai puternică. Coborîm pe scarile marginite din ambele părți de copacii multicolori, sute de nuanțe de galben și roșu, printre care se mai vede un copac verde. O parte bună a scărilor este curățată și dată cu var, bravo tinerilor din cadrul companiei Împreună pentru un... orășel curat”. Încă coborîm săltăreți și veseli printre frunzele ce se leagănă. Soarele își ia rămas bun pentru azi și ca urmare ne bucură ochii, cu o încadrare perfectă de cer roșiatic în peisajul nostru mistic de toamnă. Cad frunze, cad și pleacă ele pentru un timp, pentru o iarnă, pentru o primăvară, pentru o vară, pentru a reveni din nou și din nou. E o moarte frumoasă… O plutire spre o veșnicie, aranjată  într-o nuanță de galben-covor, este un drum care nu ajunge nicăieri, este o stație de așteptare…
        …de ce nu se reîntorc oamenii?! Poate că ei nu plutesc frumos în dansul lor numit viață, sau pentru că ei nu se așează zîmbăreți pe pămînt în nuanța de amurg a soarelui de toamnă. Ei pleacă oricînd, noaptea, ziua, sărbătoare, lucru, toamnă, vară, iarnă, primăvară… și nu se mai întorc nicicînd, nicicum, niciunde. Ei pleacă și lasă  în urmă  alte frunze și drumuri, care vor cădea la timpul și locul lor. Urîtă priveliște… tu mă strîngi de mînă și eu mă simt viu. Vîntul așează lin în pletele tale aurii, micile frunze de plop. Porți niște pantofiori de culoare bej deschis cu talpă joasă, știu că îți place să te ridici frumos pe degete, iar eu te țin de talie pentru a ne ajunge buzele reciproc. Porți ciorapi albi pînă la genunchi, după care începe fusta roșie cu ornament ca la fustele bărbătești scoțiene. Porți o cămață transparentă fină, prin care se observă sutienul alb cu dantela roșie. Deasupra porți o jachetă de culoarea cafelei, iar zîmbetul tău înfrumusețează acest chip pur. Îți scuturi atent părul de frunze, deasupra mea, în ultimele raze de soare. Îmi arăți fericită limba ta mica și ascuțită și o iei la fugă printre sutele de frunze care cad parcă la comanda ta. Este unica moarte ce te poate face mulțumită, moarte de frunze. Te arunci în ploaia de frunze galbene, roșii, verzi, frunze, frunze, frunze. Apoi te izbești atent de mine cu un dor de-o veșnicie, îți pui capul pe pieptul meu și simți bătăile inimii mele împăcate. Apune soarele, apune încă o zi, apune încă o toamnă… se naște încă un dor, încă o despărțiere, încă o amintire, dar tu stai lipită de mine cu mici tremurici de la vîntul ce începe a se răci, stai în brațele mele și aștepți veșnicia de a fi împreună.






Peștișorul negru

Niciun comentariu:

... deja e două, sau trei, sau ... cîtă dorință de viață, cît efort depune pentru a-și dobîndi hrana. Aprind lumina acvariului și începe viața. Mic, negru, fără o aripă“ aici ar trebui să simțim jale, sărăcuțul, cum el se străduie, cred că i-ar curge lacrimi daca nu ar fi pește ”, însă eu zic – nu ... frig și tu, stai nemișcată în fotoliu privind strict intr-un punct. 

    Mi-i frică. La ce oare te gîndești tu în acest moment? Pentru o clipă mă scol și te învelesc cu plapuma mea, doar atingeri reci ... mic, negru se zbate pentru a se hrăni cu micile fărimituri ce le aruncasem eu odinioară. De ce să-l numesc slab, la fund, pe pietricelele acoperite de nisip și fărimituri nu el stătea nemișcat, fără bătăi a inimii sale bicamerale. El plutea sus ... tu stai neclintită în spatele meu. Încerc să-ți vorbesc, dar produc doar zgomot nefolositor și dureros. Nu te mai pot privi în ochi zîmbind, cred că asta ma distruge cel mai tare.               Vreau să plec, dar vreau și să rămîn cu tine, să-ți simt suflarea pe buze și pe pieptu-mi bătăile inimii noastre. Însetat de ochii tăi să-i privesc necontenit, să mă joc în părul ce-ți acoperă umerii goi, palmă-n palmă, talia ta, nu te-aș lăsa niciodată din brațele mele ... îl privesc în ochi, dar el nu are timp de mine. Mereu a fost așa, în stradă, la cafenea, în biblioteci, mii de ochi te privesc și nu au timp de nimeni. Aș vrea să-l ajut, mic, negru, fără o aripă, durerea sa, dar dacă încerc să-l ajut pot să-l strivesc ... aș vrea s-o fac fericită, s-o iubesc, dar de încerc s-o am sub aripa mea pot s-o strivesc cu peretele dragostei dintre noi ... Ridic ochii, sticla deja e goală și ea nu mai este. Mă ridic, plapuma cade de pe umerii mei, e frig, sting lumina în acvariu, astfel opresc pentru un timp viața de aici, rămîn singur. Nu sunt pește...  




Seara pe stradă

2 comentarii:

    Hm... toți se grăbesc... toți se îmbulzesc..,- recunosc printre ei mă aflu și eu, de ce nu?!
Merg și eu pe strada cu direcția “înainte”, ca toți ceilalți și toți sunt la fel, nimic nu-i deosebește unul de altul, toți sunt unici, toți sunt aleșii lui. Miros de ură, invidie, dragoste, regrete, succese se îmbibă în strada unde toți se grabesc, se îmbulzesc pe strada cu direcția “înainte”.
   De sub cerul întunecat de norii sumbri, lămpile iluminau ochii ce nu aveau plăcerea să te vadă.
-Iubesc viața , doar așa e de frumoasă, și zîmbetul se picta pe fața mea, astfel am început să simt privirile din jur care mă ocolesc. Aș dori ca cineva să fie lîngă mine acum, dar pe strada cu direcția “înainte” poți merge doar singur. Și deodată începuse să mă încălzească picăturile mici, care în cîteva clipe golise strada, de aceea cred că mă bucuram și mai mult. Se curățea acel miros de ură, invidie, dragoste, regret, succese și iată atunci era clipa cind puteam să mă opresc. Să inspir adevpărata libertate.
    Seara pe stradă, eu și singurătatea, unicul meu prieten în călătoria pe strada cu direcția “înainte”.